În oraşul Ineu, pe cursul Crişului Alb, între munţii Zarand şi munţii Codru Moma, la o distanţă de 57 km fata de Arad, se află o cetate cu o poveste dramatică.
Cetatea Ineului a fost ridicată la începutul Evului Mediu. Fortificaţia era ridicată la graniţa dintre Imperiul Bulgar şi Regatul Maghiar. În Evul Mediu, Cetatea Ineului a devenit reşedinţa unui cnezat românesc, însă prima menţiune documentară a fortificaţiei datează din anul 1295.
Având o poziție strategică pentru apărarea Transilvaniei, cetatea Ineului a avut o istorie extrem de zbuciumată. A făcut parte din fortificațiile lui Iancu de Hunedoara, a fost asediată şi cucerită de otomani în 1566 şi 1658, a fost reședință de sangeac (diviziune administrativă turcă), a intrat în posesia lui Mihai Viteazul în 1599, a fost cucerită de habsburgi, a fost centru de regiment grăniceresc care păzea graniţa dintre Imperiul Austriac şi paşalâcul de Timişoara, iar începând cu 1745 a fost părăsită.
Cetatea Ineu a fost întărită şi reconstruită în anul 1645, după planurile arhitectului Gabriel Haller.
Cetatea avea două rânduri de ziduri. Dintre acestea, a rămas în picioare cetatea interioară, construită sub forma unui pătrat, care are la colţuri bastioane circulare.
La interior, toate curtinele sunt dublate de corpuri de clădiri în care odinioară intraseră toate utilităţile (palat, apartamente private, capelă, depozite). Cele mai multe dintre decoraţiile interioare au dispărut sau au fost ascunse de renovările neinspirate ale epocilor mai noi. Remarcabilă a fost odinioară poarta, dotată cu un pod cu trei punţi mobile. Cetatea era apărată pe o latură de apele Crişului Alb, iar pe celelalte de şanţuri umplute cu apă.
Chiar lăsată în paragină, cetatea a fost refolosită în timpul Revoluţiei de la 1848 – 1849, când Ineul a devenit unul dintre centrele rezistenţei româneşti împotriva oştilor rebelilor unguri. Cetatea interioară a fost refăcută în anul 1870. La un secol distanţă, au fost realizate unele lucrări de restaurare, însă, apoi, vechea fortificaţie a fost lăsată din nou în părăsire.
Dincolo de povestea cetăţii, care arată astăzi într-o stare deplorabilă, edificiul mai ascunde o istorie tragică, cea a şcolii speciale create în timpul regimului comunist pentru cei cu deficienţe psihice şi fizice. Copiii de care atât părinţii, cât şi regimul se deziceau erau „închişi” aici. În prezent se mai păstrează amprenta copiilor care au trecut prin şcoala din cetate. Vechile duşuri aduc aminte vizitatorului de lagărele naziste, în care copiii erau nevoiţi să se spele o dată pe săptămână, când era apă caldă. În ceea ce priveşte soarta celor care au avut ghinionul să înveţe lecţia dură a vieţii între zidurile fortăreţei, lipsa mâncării, frigul şi nu în ultimul rând sistemul au făcut ca rata supravieţuirii să fie foarte mică.
Astăzi, toate acestea au rămas pradă istoriei, la fel ca întregul edificiu. După 1989, lucrurile s-au schimbat în cadrul acestei şcoli speciale, iar din 1998 aceasta, intitulată azi Grupul Şcolar „Sava Brancovici”, a părăsit clădirile cetăţii propriu-zise, folosind nişte anexe, al cărui interior a fost amenajat pentru săli de curs, dormitoare, ateliere, grupuri sanitare.
În prezent, cetatea este administrată de către Consiliul Local al oraşului Ineu. Deşi la nivelul administraţiei locale, cel puţin declarativ, au fost analizate şi s-au propus diverse planuri de refacere a monumentului, acestea au rămas în stadiul de proiect, deteriorarea monumentului continuând în ritm accelerat.
Date tehnice:
Data: 13.06.2013
Locație: Ineu, Arad.
Alina
Mihai
Alina și Mișu - Jurnal de călătorie 